Orwell avea dreptate: Distopia din „1984” este deja aici (El Pais)

Într-un nou documentar prezentat la Festivalul de Film de la Cannes, regizorul Raoul Peck folosește gândurile scriitorului britanic pentru a analiza un prezent marcat de supravegherea în masă, manipularea limbajului și avansul guvernelor autoritare, scrie cotidianul spaniol El Pais.

„Câte degete țin ridicate?” Winston Smith, protagonistul romanului 1984, răspunde bazându-se pe ceea ce îi spun ochii: sunt patru. Numai că agentul de partid care se ocupă de reeducarea sa insistă că sunt cinci. Prin șocuri electrice și diverse forme de tortură, el începe să se îndoiască de propria sa percepție, până când, la sfârșitul cărții, le percepe și el: sunt cinci, fără nicio îndoială. Acest pasaj din marele roman distopic al lui George Orwell, în care adevărul cedează în fața presiunii puterii, dă naștere noului documentar al lui Raoul Peck, 71, Orwell: 2+2 = 5, prezentat în secțiunea Cannes Première a festivalului de film.

Această scenă este simbolul pe care Peck l-a ales pentru a descrie o societate în care tezele lui Orwell nu mai sunt predicții ale viitorului, ci pură realitate. Viziunea sa – bazată pe concepte precum Big Brother, newspeak, doublethink sau thoughtcrime – traversează un prezent marcat de supraveghere constantă, frică socială și prăbușirea noțiunii de adevăr. Narat de actorul Damian Lewis, documentarul împletește textele și scrisorile lui Orwell cu fotografii de arhivă, fragmente din adaptările cinematografice ale lui 1984 (una realizată în 1956, cu Edmund O’Brien, și alta în 1984, cu John Hurt), scene din alte filme, de la Oliver Twist la Notting Hill, și imagini preluate de la televiziuni și de pe rețelele de socializare.

Pentru Orwell, fiecare proiect începea cu un sentiment de nedreptate pe care dorea să îl confrunte. Pentru Peck, nu este diferit. De la primul său scurtmetraj, despre vizita trubadurului cubanez Carlos Puebla în Berlinul Războiului Rece, până la filmele sale despre James Baldwin (I Am Not Your Negro) sau fotograful sud-african Ernest Cole, care au avut premiera la Cannes anul trecut, cinematografia sa a urmat o linie politică clară și consecventă.

„Eu vin din Haiti. De foarte devreme, am văzut ipocriziile celor care se proclamă apărători ai democrației. Iar eu sunt o persoană de culoare: Am fost confruntat cu societăți care au decis că nu am dreptul să exist”, spune Peck pe o terasă cu vedere la portul Cannes.

Peck, care a crescut sub mai multe regimuri liberticide – cel al lui François Duvalier în Haiti și cel al lui Mobutu Sese Seko în timpul exilului său în Zair – și care și-a văzut tatăl închis ca opozant, a înțeles de la o vârstă fragedă importanța de a vorbi atunci când toată lumea tace.

„Așa cum spunea Orwell: speranța, dacă există, trebuie construită. Ea nu apare de la sine. În istoria umanității, asta nu a funcționat niciodată. Rezistați, vă organizați, faceți să se întâmple. Regimurile autoritare, pentru că pierd un război sau izbucnește o revoluție. Poate dura cinci ani sau 30, dar întotdeauna se întâmplă același lucru: sistemul se prăbușește sau cetățenii rezistă.”

În acest sens, filmul său pare o chemare la acțiune. „Nu este rolul meu, dar vreau ca fiecare cetățean să se întrebe: ce fac eu în lumea asta? Cel puțin, cei care au privilegiul de a-și pune această întrebare. Un copil născut în sudul Congo-ului, care lucrează într-o mină pentru ca tu să ai un iPhone, nu are această alegere. Dar poate că tu ai…”

Mai mult decât o biografie obișnuită, documentarul îl amintește pe Orwell în ultimii ani ai vieții sale. Bolnav de tuberculoză și izolat într-o fermă izolată de pe insula scoțiană Jura, el era hotărât să termine 1984 înainte de a fi prea târziu. Testamentul său literar a fost publicat în 1949, cu doar șase luni înainte de moartea sa.

Peck pornește de la celebrul slogan al partidului care structurează romanul: „Războiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranța este putere”. Și îl transformă în instrumentul prin care examinează modul în care fascismul amenință să revină în întreaga lume. Prin imaginile sale defilează Putin, Netanyahu, Milei și Meloni, deși marele protagonist este Donald Trump, desigur, și disprețul său sistematic față de adevăr.

Orwell cunoștea bine mecanismele opresiunii. Le-a observat în Europa, luptând alături de Brigăzile Internaționale în Războiul Civil din Spania, dar le-a și exersat: s-a născut în India colonială, fiu al unui funcționar britanic din Departamentul Opiului, și a lucrat timp de cinci ani ca ofițer al Poliției Imperiale în Birmania. Ambele experiențe au trezit în scriitor o respingere viscerală a autoritarismului și un profund sentiment de vinovăție.

El a scris la un moment dat că, fără Imperiu, Marea Britanie nu ar fi decât „o mică insulă rece și lipsită de importanță, unde ar trebui să muncim cu toții foarte mult și să trăim în principal din heringi și cartofi”, o altă observație care deja se apropia de profeție.

„Unul dintre lucrurile care m-au apropiat cel mai mult de Orwell când am început să-l citesc a fost sentimentul că părea cineva din lumea a treia, ca mine. Părea aproape de mine, cineva care mă înțelegea, ca un frate”, spune Peck, politizat în cercurile de stânga ale Berlinului anilor 1970. „Am ajuns acolo când aveam 16 ani și am descoperit o lume dominată de rezistență. Orașul era un focar politic. Generația mea studia în Europa pentru a se întoarce acasă, a lupta și, dacă era necesar, a muri. Nu era vorba despre a avea o carieră, o casă sau o mașină. Nu acesta era modelul nostru. Noi luptam pentru a pune capăt autoritarismului”. Este ceea ce continuă să facă și astăzi, prin filmele sale? „Din păcate, da”.

Una dintre cele mai fascinante părți ale documentarului este dedicată newspeak-ului, acel limbaj menit să limiteze gândirea critică prin eufemisme și fraze prefabricate.

„Este ca și cum în fiecare an noi cuvinte sunt adăugate la marele dicționar al newspeak-ului. Cuvinte noi, da, dar care servesc întotdeauna aceleiași funcții: să împiedice oamenii să înfrunte realitatea.”

În documentar, Peck enumeră o lungă serie de exemple recente, precum „operațiune militară specială” (război), „utilizarea legală a forței” (violența poliției), „reduceri” (reducerea programelor sociale) sau „optimizare fiscală” (evaziune fiscală). Și una și mai controversată: „antisemitismul”, folosit pentru a “delegitima orice critică a acțiunilor militare ale statului Israel”, după cum spune Peck, un denunț primit cu aplauze la premiera filmului de la Cannes. „Nu spun că antisemitismul nu există, dar asta e altceva. Și nimeni nu ar trebui să mă acuze că sunt ambiguu. Majoritatea filmelor mele au vorbit despre Holocaust”, spune el.

Pentru regizor, oprimatul are întotdeauna dreptate, așa cum susținea Orwell? „În mod fundamental, da. Dar asta nu înseamnă că susțin toate metodele. De exemplu, nu susțin Hamas și politicile sale. Susțin rezistența, pentru că este vorba despre un popor ocupat de altul, dar nu acest mod de a lupta”, clarifică Peck.

Pentru el, terorismul nu apare de nicăieri: apare atunci când alte căi au eșuat. „Nimeni nu se naște cu o vestă sinucigașă. Când îi iei totul unei ființe umane – identitatea, demnitatea, posibilitatea de a supraviețui – o transformi într-un animal. Asta au făcut naziștii cu evreii: i-au transformat în insecte sau șobolani. A disprețui un popor în acest fel înseamnă a produce teroriștii viitorului. Și asta este ceea ce se va întâmpla în Gaza. Sunt mii de copii care cresc în iad. Dacă vor supraviețui, ce vor deveni?”