De ce a câștigat Nicușor Dan / Cine este al cincilea președinte al României și ce-l așteaptă la Cotroceni

Președintele Nicușor Dan (55 de ani) își începe de azi oficial mandatul la Cotroceni, după ce a plecat cu șansa a doua sau chiar a treia, a recuperat metru cu metru în campanie, s-a calificat la limită în turul doi și l-a învins, în cele din urmă, la finalul unei confruntări epice, dar cu o mare diferență de scor, pe candidatul anti-european George Simion.

O victorie aproape miraculoasă.
Dar cum se explică succesul lui Nicușor Dan? Care sunt marile provocări ale mandatului său? Ce-l așteaptă pe noul președinte al României, al cincilea după Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis – cei patru președinți de după căderea comunismului în 1989?

Victoria lui Nicușor Dan este, înainte de toate, meritul său. Nu datorează nimic nimănui. Un exemplu bun de predat în școlile de politologie. Este, dacă vreți, o poveste de succes a unui self-made man în politică, de lup singuratic care și-a calculat momentul cu precizia unui olimpic.

Așa a ajuns primarul Capitalei, speculând criza de oferte politice credibile din partea marilor partide. Tot așa a țâșnit pe culoarul către Cotroceni, profitând de oferta catastrofală a unei clase politice cu resursa de zbor complet epuizată.

Prima șansă a lui Nicușor s-a numit Marcel Ciolacu, Niculae Ciucă, Crin Antonescu, Klaus Iohannis – adică tot atâtea sinonime pentru mediocritate, impostură și un mod greșit de a face politică.

A doua mare șansă a fost Călin Georgescu, George Simion și AUR: un Mesia pro-rus, un candidat extremist și un partid neo-fascist care au periclitat grav traiectoria occidentală a României.

A treia mare șansă a lui Nicușor a fost pariul greșit al Statelor Unite și al Rusiei. Cele două mari puteri au acționat fiecare separat împotriva intereselor României,  încercând să întoarcă țara cu spatele la UE.

Spre deosebire de politicienii numiți mai sus, Nicușor Dan a crezut în ceva și s-a bătut pentru interesul public, fie ca activist, fie ca primar general.

Cu riscul de a bloca dezvoltarea unui întreg oraș, s-a ținut cu încăpățânare, în calitate de primar general, de războiul său cu rechinii imobiliari și cu construcțiile ilegale, dintr-o pasiune dusă la extrem pentru patrimoniul arhitectonic al Capitalei. Nu veți găsi prea ușor un alt politician din partidele tradiționale care să lupte cu atâta tenacitate, complet dezinteresat, pentru o idee.

Nimeni nu-l poate asocia cu găștile din politică sau cu rețelele de corupție din partide. Imaginea de candidat independent a contribuit decisiv la opțiunea alegătorilor pentru cineva rupt complet de o clasă politică falimentară.

Acest matematician ambițios a crezut mereu în propria șansă și s-a bătut pentru ea până la capăt. Ca orice true believer, a crezut înainte de toate. A crede cu putere în propriul destin este prima condiție pentru a reuși în politică.

Sunt destui alegători care au votat cu Nicușor Dan, deși nu sunt convinși că este cel mai potrivit pentru funcția de președinte al României.

Mulți nu cred că dispune de anvergura, experiența politică și abilitatea necesare unui șef de stat. Dar, cu toate acestea, n-au avut nicio reținere în a-l vota.  Nicușor Dan a fost poate un candidat discutabil pentru unii, dar nu a existat alternativă. George Simion este catastrofa indiscutabilă. De această dată nu am votat răul cel mai mic, ci am oprit răul absolut.

Orice alegător cu busola corectă n-a avut nicio ezitare între un olimpic internațional și un huligan de stadion, între un politician calculat, cu discurs corect, și un scandalagiu populist cu fantezii neo-legionare.

Cu toată confuzia și manipularea de pe TikTok și rețelele sociale, România s-a dovedit, în cele din urmă, profund atașată valorilor occidentale.

Am făcut distincția corectă între Europa și Rusia, între liberalismul de tip occidental și MAGA, între libertate și autocrație, între realism și misticism, între Macron și Putin, dacă vreți să intrăm în retorica lui Simion. Acesta este un semn de maturizare democratică. România a rezistat sub asaltul propagandistic a două mari puteri – SUA și Rusia. Nu este deloc puțin lucru.

Edificiul democratic al României a stat în picioare, câteva instituții-cheie au făcut ce trebuia – și aici mă refer la anularea alegerilor de către Curtea Constituțională – chiar dacă au slăbit și mai tare încrederea în ele și în procesul electoral.

Cu câteva excepții, presa, organizațiile neguvernamentale, societatea civilă și capacitatea ei de mobilizare în momente de cumpănă – toate la un loc au jucat un rol important. Sunt mari instituții democratice consolidate în 35 de ani  după căderea comunismului și care, cumva, au funcționat. Ele n-au apărut din neant. Sunt opera noastră, a tuturor. Ne-am luat, în fine, destinul în propriile noastre mâini.

La fel de important a fost sprijinul extern: scrisoarea celor 7 foști ambasadori republicani și democrați, solidaritatea statelor europene, a Bruxelles-ului. Pe scurt, conștiința faptului că nu mai suntem singuri a contat enorm. Alături de majoritate a luptat minoritatea maghiară, într-un gest admirabil de mobilizare pentru a rămâne ancorați în Europa.

Din toate aceste motive – dar și altele pe care nu le pot epuiza într-un singur text – a câștigat Nicușor Dan. Pe noul președinte îl așteaptă cea mai mare provocare posibilă: restabilirea încrederii în democrație și în instituțiile ei.

Democrația a primit în România a doua șansă, dar n-o va mai primi și pe a treia, dacă noul președinte va rata. Presiunea pe umerii săi este uriașă.

Iată de ce viitorul guvern va trebui să arate cu totul diferit față de ce am văzut până acum: miniștri numiți pe criterii de competență, nu de loialitate față de partid, numiri în funcții-cheie pe bază de meritocrație – pe scurt, răsturnarea piramidei cu vârful în sus, după decenii de bulversare a valorilor. A venit vremea unei schimbări de generație în politică și nu numai. Prea multe personaje expirate s-au tot rotit între ele pe funcții. Este nevoie de figuri noi și credibile, de competențe validate în domeniile lor, de un suflu proaspăt.

Restabilirea încrederii este cea mai importantă provocare după cea economică – dar acolo sunt calcule pur contabile, mutări aproape obligatorii. Reformele dure vor eroda rapid imaginea președintelui și a viitorului premier, oricare va fi el.

Vedem deja un președinte implicat activ în chestiunea bugetului, dar va avea nevoie un premier loial pentru a-și impune viziunea, altfel va intra rapid în conflict cu el. Bugetul este totuși treaba executivului, nu a președintelui, care nu are atribuții constituționale în acest domeniu.

Vestea proastă este că marile reforme nu vor putea fi făcute fără Parlament. Acolo, noul președinte și viitorul guvern vor trebui să securizeze rapid o majoritate confortabilă, funcțională în momente de criză majoră. Aritmetica parlamentară arată clar faptul că o majoritate solidă nu o poate asigura decât PSD, oricâți vor migra către noua putere.

Dacă marele partid nu se va reforma din interior, dacă garda veche de politicieni va menține controlul asupra partidului, atunci este doar o chestiune de timp până când Nicușor Dan și viitorul guvern vor ajunge cu spatele la zid. PSD are nu doar responsabilitatea intrării la guvernare, ci și a menținerii României pe direcția corectă.

Fără o majoritate de criză asigurată încă de pe acum, Nicușor Dan și premierul vor fi atacați brutal încă de anul viitor cu moțiuni de cenzură și cereri de suspendare a președintelui, sub presiunea infernală a celor 5 milioane de alegători radicalizați care au votat cu George Simion.

Ei nu vor pleca nicăieri și vor dori, împreună cu ceilalți doi mari învinși – SUA și Rusia, aliați de conjunctură – să-și ia revanșa.

În concluzie, al cincilea președinte al României după 89, Nicușor Dan, preia o țară profund dezbinată, cu o economie în mare dificultate, cu cel mai mare deficit bugetar din UE și cu mari reforme întârziate de șirul de alegeri din ultimul an și jumătate, cu fondurile europene în pericol de suspendare, cu o majoritate neclară deocamdată în Parlament, cu un conflict militar la graniță și cu un război hibrid în desfășurare în interiorul țării, fără să știe dacă mai poate conta sută la sută pe sprijinul SUA ca până acum.

Nu este o poziție de invidiat. Cu toate acestea, este obligat să reușească. Altfel, România se prăbușește.